Îți mulțumesc pentru cine am devenit!

Relația mea cu mama a fost de cele mai multe ori complicată. Ea e o fire impulsivă, directă și adesea acidă, eu liniștită, răbdătoare, încăpățânată, introvertită și vulnerabilă.
Cred că de mică am avut parte de multă educație. În primul rând am crescut nu doar cu părinții, dar și cu bunici. Ei au avut doar băieți, iar eu, fiind singura nepoată primeam toată afecțiunea lor și tot ce aveau mai bun, din puținul pe care-l aveau.
Am învățat să citesc singură, destul de devreme și am citit mult. Cred că anume cititul a suplinit educația celor patru părinți. O carte de nuvele și povestiri scrisă de Iulia Hasdeu, m-a marcat foarte mult. Poveștile de viață s-au dovedit a fi altfel, cei care trebuiau să fie buni, erau de fapt răi. Unul din aceste personaje era o mama indiferentă și egoistă. Acolo am aflat despre copii abandonați sau prea alintați și dintr-o dată toată atenția mea s-a concentrat asupra mamei. Copii din carte aveau viața pe care le-o modelau părinții și eu eram decisă că-mi voi alege singură viața.
 Mama îl avea pe fratele meu mic, toată atenția era îndreptată spre el, iar eu doream atenția ei mai mult decât primeam de la ceilalți. Toate pedepsele veneau de la mama și eu fugeam la bunici, ca să le povestesc și să mă plâng. Apoi urma judecata, eu aveam avantajul de a avea mai mulți susținători, veneau la noi să-mi ia apărarea, iar mama mă ura pentru astea. Ei plecau într-un final acasă cu gândul că au rezolvat problema mea, iar eu rămâneam cu părinții. Uneori, încerca să-mi explice că nu fac bine, dar… era metoda mea de contraatac atunci când mă simțeam supărată.
Deseori vorbeam singură, îmi închipuiam că spun tot ce aș fi vrut să spun atunci când alegeam să tac. Și îi explicam adesea anume mamei, de ce eu cred că nu mă iubește.  A fost o barieră între noi, o iubire complicată care m-a făcut să sufăr. Pentru ea totul era simplu, eu complicam lucrurile și jucam rolul de victimă. Acum îmi pare amuzant, nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună fiind în locul ei. Vine o vreme când înțelegi grijile care pot apăsa o persoană.
Aveam de scris compuneri la școală despre mama. Nu le scriam cum scriu acum, știam ce anume ar fi trebuit să scriu și idealizam lucrurile și relațiile. Profesoara era încântată, mă punea să le citesc tuturor, și eu le citeam, la sfârșit printre lacrimi despre iubirea noastră perfectă. Ea credea că lacrimile mele sunt o dovadă de iubire și de trăiri alese, dar pentru mine, cuvintele pe care le știam a fi neadevărate erau o dramă plină de minciuni povestite frumos.
Mama știa cum să mă aducă cu picioarele pe pământ, de fapt atunci credeam ”că-mi rupe aripile”. Toate ideile, visele și dorințele mele își pierdeau din elan în prezența ei. Și aceste incidente m-au învățat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Uneori mergeam la compromis, alteori știa despre alegerile mele atunci când era deja prea târziu să fie schimbat ceva. Acest șiretlic m-a ajutat să evit multe ciocniri între noi. Îmi știa greșelile, punctele slabe și adesea mă făcea să sufăr. Jucându-mi rolul de victimă, știu sigur că adesea nu vedeam partea mea de vină. Îmi ziceam că eu nu voi fi așa, nu voi face așa, nu voi spune asta… îmi doream din tot sufletul să nu fiu ca ea.
În schimb aveam o relație frumoasă cu tata. Știam că era de partea mea și uneori când încerca să nu se implice în discuțiile noastre, venea la mine să mă învețe să iert. Mă ruga să o iert pentru tot ce credeam eu că a greșit. Și o iertam repede pentru că o iubeam, cred că așa făcea mereu și tata.
Cu timpul, am încercat să comunicăm ca niște prietene, eu fiind o fire mai retrasă, nu aveam prea mulți prieteni. Dar adesea aceste discuții se transformau în ceartă. Aveam nevoie de cineva care nu mă judecă și la sigur nu era mama. Ea începea să-mi explice unde am greșit, ce ar fi trebuit să fac sau să spun, se enerva de neputința mea, de renunțarea mea, sau de alegerile mele uneori ciudate. Ea trecea greu peste probleme și apăsa continuu acolo unde mă durea mai mult. După astfel de discuții prietenești, îmi juram că nu-i mai povestesc nimic niciodată și peste un timp uitam incidentul, apoi făceam ceva împreună, aveam o relație calmă, mă întreba ceva, apoi altceva… și cearta lua foc în lungi dezbateri care se încheiau cum eu fugeam, trânteam ușile, plecam. Așa am învățat să renunț și să trec ușor peste… Acum cred că e un lucru minunat să poți renunța, să uiți și să nu-ți trăiești viața cu gândul la probleme. O iubesc pe mama mai mult decât când eram copil, pentru că unele lucruri am reușit să le înțeleg, altele să le accept și să le iert.
Datorită ei am învățat că nu sunt Eu, Centru Universului, că nu am tot timpul dreptate. M-a învățat să-mi asum responsabilități și să mă simt vinovată, să nu mă iert prea ușor pentru prostiile făcute. După ani lungi de relație complicată între noi, mi-a trezit conștiința și atitudinea față de mine și cred că asta m-a făcut să fiu un om mai bun, sau cel puțin să încerc să fiu mai bun.
Dintr-o discuție recentă, mama mi-a zis că sunt un om bun, că în toată țara nu găsești pe cineva ca mine și am vrut să o contrazic pentru că știu că nu sunt perfectă și știu că sunt mulți alți oameni buni, în  multe privințe. Dar am tăcut… și m-am simțit de parcă am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Am știut atunci că am câștigat după lungile noastre conflicte admirația persoanei care m-a creat și care acum, în sfârșit, s-a simțit mândră de mine, nu pentru ce am obținut, ci pentru cine am devenit.

You may also like...

2 Responses

  1. vavaly spune:

    foarte emotionant. ma regasesc in randurile tale in relatia mea cu tatal meu. asa este, tot ce am trait in copilarie ne a facut cei ce suntem azi, cu bune sau mai putin bune, cu ambitiile si succesele noastre..

  2. Ora Exacta spune:

    Buna pagina. Super continut, la fel si design. Intr-un cuvant, aveti un site cu care va puteti mandri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *