Gustul copilăriei din bobițele roz

De fiecare dată când merg acasă, la părinți, sunt copleșită de amintiri. Și-aș vrea atunci să stea timpul în loc. Încerc un sentiment ca și atunci când eram copil – atât de plăcut și confortabil, când simți apropierea și grija părinților.

Și parcă doare ceva în suflet, atunci când bunica te întreabă ce să-ți mai dea, ea, care nu mai are puterile de altă dată. Cu o pensie mică și cu o nevoie de medicamente tot mai mare, ea vrea să-ți ofere ceva, din puținul pe care-l are, dar care însemnă atât de mult.

Mi-a adus o farfurie cu poamă, de aia roz, bunica își amintise ce fel de struguri îmi plăceau cel mai mult. Și am mâncat mulți, am mâncat cu poftă, în timp ce discutam cu mama câte-n lună și-n stele.

Când vine timpul să plecăm, toți umblă și pregătesc să ne dea câte ceva. Eu le explic că sunt multe produse la noi în magazine și nu trebuie prea multe. Dar ei știu că au ulei de casă, brânză și smântână de la văcuța de acasă, făină, o găină, că doar e pui crescut acasă și e mai bun decât cele din comerț. Apoi ceapă, morcovi, usturoi și ce-au mai crescut ei, că doar sunt produse ecologice și cel mai important, crescute de ei, de părinți din nevoia de a produce ceva pentru ei și pentru noi, cei mai măricei, care-am zburat pe la casele noastre.
La final, mă întreabă iar, ce să-mi mai dea și tata-și amintește că s-a copt poama, zic am și mâncat, dar ei insistă să merg cu ei la via din ogradă, să-mi aleg. Am mers prin vie, am gustat strugurii diferiți și mi-am amintit de vremea când eram copil, veneam în vie și mâncam poamă. Tufa cea cu struguri roz, mai avea câțiva strugurași, tata mi-a zis că bunica păstra acei struguri special pentru mine. Cât de mult iubeam acea poamă, mai ales strugurii roz, aveau o dulceață aparte și noi nu prea aveam dulciuri, dar nu le duceam dorul, nici lipsa. Mâncam poamă și eram copii simpli și atât de fericiți.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *